de Cristian Ioan Budău Boloban · 12 septembrie 2026
A avut cel mai bun an din viața lui.
Un om bogat, cu pământ mult, a prins o recoltă cum nu mai prinsese niciodată. Atât de mare încât n-avea unde să o pună, pentru că hambarele erau pline încă dinainte de seceriș.
Povestea o spune Hristos în Evanghelia după Luca. Iar motivul pentru care o spune contează la fel de mult ca pilda în sine.
Chiar înainte de pildă, un om din mulțime îi cere lui Hristos ceva foarte concret:
„Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea.”
Doi frați, o avere de împărțit și o ceartă. Hristos refuză să intre în ea și îi răspunde scurt că nu El a fost pus judecător peste împărțeala lor. Apoi se întoarce către toți cei de față și spune fraza pentru care a rămas, de fapt, acolo:
„Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale.”
Abia după asta începe pilda. E răspunsul dat unui om care se certa pe bani cu fratele lui.
Bogatul se așază și se gândește. Evanghelia îi redă gândul cuvânt cu cuvânt:
„Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?”
Tot el își răspunde:
„Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi, și voi strânge acolo tot grâul și bunătățile mele.”
Până aici, omul face exact ce ar face orice om cu capul pe umeri. Ai depășit capacitatea, mărești capacitatea. Dacă ar fi venit la tine să îți povestească decizia asta, i-ai fi dat dreptate din prima.
Greșeala vine în fraza următoare.
„Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.”
Iar răspunsul pe care îl primește e cel mai scurt și cel mai greu din toată pilda:
„Nebune! În noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”
Uită-te o clipă la cine mai e de față în scena asta.
Nimeni. Omul se întreabă singur, își răspunde singur și, la final, își vorbește tot lui. În câteva rânduri spune de cinci ori „al meu”: roadele mele, hambarele mele, grâul meu, bunătățile mele, sufletul meu.
Pe câmpul acela munciseră oameni, iar grâul de care el nu mai știa ce să facă lipsea din casele altora. Niciunul nu intră în socoteala lui.
Cuvântul folosit în original, ἄφρων, îl arată pe omul fără judecată, pe cel care face o socoteală greșită. I se spune așa pentru că a făcut un plan pentru mulți ani înainte și a lăsat afară din el singurul lucru sigur.
Omul a ajuns la un anumit nivel de bunăstare și a hotărât că acolo se termină drumul. Ani de muncă, o recoltă record, iar la final singurul lucru pe care a știut să și-l spună a fost „gata, de acum stau liniștit”.
Cunosc destui oameni care fac la fel, doar că nu o spun cu voce tare. Mai un an bun. Mai un contract mare. Și pe urmă mă opresc și îmi trăiesc viața.
Întreabă-te ceva concret, azi.
Care e momentul în care te oprești? Care e nivelul de bunăstare dincolo de care spui: gata, de aici încolo mă opresc?
Ai spus vreodată răspunsul cu voce tare, în fața cuiva?
Dacă nu l-ai numit, n-o să ajungi la el niciodată. Se mută singur de fiecare dată când te apropii.
Omul din pildă măcar îl numise. A crezut însă că, odată ajuns acolo, restul se rezolvă de la sine.
Iar întrebarea care i s-a pus în noaptea aceea trece dincolo de el. „Cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” întreabă ce se alege de tot ce ai strâns, în dimineața în care tu nu mai ești. E întrebarea pe care un om care a construit ceva și-o pune, de obicei, prea târziu.
E tema la care lucrăm anul acesta la Fundația ARCA, și e chiar întrebarea din pilda de mai sus: ce rămâne în urma ta din ceea ce ai adunat în viața aceasta?
Scriem câte o poveste pe zi, 51 la număr, fiecare despre un fel de bogăție și despre cât ține.
Ieri a fost Constantin Brâncoveanu, cel mai bogat om din partea aceasta a Europei, căruia turcii i-au luat totul într-o săptămână. Mâine vine singurul om care a plecat trist din fața lui Hristos: era tânăr, era bogat și ținuse toate poruncile din copilărie, iar când i s-a cerut un singur lucru, n-a putut.
Pe urmă Solomon, care a avut absolut tot și a scris la bătrânețe că totul e deșertăciunea deșertăciunilor și vânare de vânt. Iov. Zaheu, care a dat înapoi împătrit tot ce luase. Cei doisprezece pescari pe care nicio firmă din lumea asta nu i-ar fi angajat.
Fiecare poveste ajunge, până la urmă, la tine. E acolo ca să îți ridice o întrebare despre ce ai construit (poate o familie, un nume, o carieră, o afacere, o avere) și despre ce rămâne în urma ta după ce tu nu mai ești.
Citatele sunt redate în forma cea mai răspândită la noi. Imaginea articolului este o ilustrație a scenei.
La Fundația ARCA lucrăm anul acesta la o singură întrebare: ce rămâne în urma ta din ceea ce ai adunat în viața aceasta?
Am pornit o serie de 51 de pilde și povești, câte una pe zi, toate despre același lucru.
Un domnitor care putea să-și cumpere viața lui și a copiilor lui înapoi și n-a făcut-o. Un om care a avut cel mai bun an din viața lui și a murit în noaptea în care a hotărât că se poate odihni. Tânărul bogat, singurul care a plecat trist din fața lui Hristos. Solomon, care a avut tot și a scris că nimic nu ține. Iov. Zaheu. Cei doisprezece pescari pe care nicio firmă din lumea asta nu i-ar fi angajat.
Fiecare poveste ajunge, până la urmă, la tine. E acolo ca să îți ridice o întrebare despre ce ai construit — poate o familie, un nume, o carieră, o afacere, o avere — și despre ce rămâne în urma ta după ce tu nu mai ești.
3 minute pe zi, 51 de zile. Pe urmă se opresc, pentru că la capătul lor e o zi anume.
Află despre ce este vorba